În ultimele trei luni, eu și fratele meu am tot avut conflicte în fața avocaților din cauza mamei noastre. De când a suferit atacul ischemic, nu mai e în stare să se ocupe singură de nimic. Uită lucruri importante, nu poate rămâne fără supraveghere, are nevoie constantă de cineva lângă ea. Practic, trebuie să am grijă de ea ca de un copil mic. Eu am un serviciu, o casă, o familie. Cum să le împac pe toate? I-am propus fratelui meu să o ducem pe mama într-o residenza sanitaria assistita, dar el a luat foc și m-a acuzat că nu-i port respect. Totodată, nu vrea să o ia la el. De fapt, locuiește cu soția lui într-un apartament mic din Milano.
Eram o familie unită. O familie tipică de patru persoane. Între mine și fratele meu, Giulio, e doar un an diferență. Părinții noștri, Mario și Mirella, ne-au avut la o vârstă destul de înaintată. Diferența acum e clară: eu am 36 de ani, Giulio are 35, mama noastră 72. Cât timp a trăit tatăl nostru, totul mergea bine.
După aceea, Giulio a plecat să studieze la Bologna și a rămas acolo, s-a căsătorit, iar eu m-am întors în orașul nostru natal din Bergamo. Am rămas acolo, la început cu părinții, apoi după ce m-am însurat cu Sofia, am închiriat împreună un apartament. Visam să cumpărăm o casă și să avem copii. Planuri simple, ca toți oamenii.
În urmă cu doar doi ani, tata s-a stins din viață. Mama s-a zbătut mult să depășească durerea, s-a schimbat vizibil. Boala a venit pe neașteptate, iar acum șase luni a suferit acel maledetto ictus. Am crezut atunci că nu o să scape cu viață. La început nu vorbea clar, nu se putea mișca normal, apoi s-a mai ameliorat, dar psihicul ei s-a deteriorat serios.
Medicii ne-au spus că nu se va mai recupera complet. Din acel moment, toată povara a căzut pe umerii mei. Eu și Sofia ne-am mutat în apartamentul mamei din Bergamo. Am renunțat la jobul meu stabil și am devenit freelancer, ca să fiu mereu aproape de mama. Nu puteam s-o las singură nici măcar o oră. Când și-a recăpătat mobilitatea, nu a fost deloc mai ușor.
Se bâlbâia, se pierdea pe stradă, urmăream mereu să nu dispară cine știe pe unde. Plângea des, spunea că “Mario mă așteaptă, trebuie să mă duc acasă”, deși casa era chiar aici. Sincer, acasă nu am reușit să dorm bine în tot acest timp. Am mereu frica în suflet că se poate întâmpla ceva rău. Nu mă pot concentra la muncă, productivitatea mea scade continuu. Sofia, soția mea, mi-a zis să luăm în calcul azilul.
E foarte scump ajungem la peste 2.000 euro pe lună dar dacă ne organizăm strict, reușim să acoperim costurile. Sofia mi-a spus: “Nu e drept să duci totul singur, cere-i ajutor și lui Giulio.” Era logic ce spunea.
Am ezitat mult timp, dar mi-am dat seama că altă soluție nu există. Și nu pot continua așa la nesfârșit. Într-un centru ar avea grijă medicală și supraveghere 24 de ore din 24. Am vizitat unul din provincia Brescia, m-am interesat de tot. Costă enorm, dar sănătatea mamei e mai importantă.
L-am sunat pe Giulio, i-am explicat totul exact așa cum stau lucrurile. Speram că va fi rațional. Dar el a reacționat cu furie.
Ești nebun, zis-ai? Cum să o trimiți pe mama într-un azil? Sunt străini acolo! Și cum poți fi sigur că se poartă frumos cu ea? Cum ai putut sugera așa ceva? O faci doar ca să scapi de responsabilitate! a țipat la telefon.
A încercat să mă rușineze, dar nu a vrut sub nicio formă să audă de discuție. Așa că am continuat să mă ocup singur de mama. Dar am început să mă simt tot mai epuizat, fizic și psihic. I-am spus din nou lui Giulio. Părerea lui nu s-a schimbat deloc.
Nu vreau să o trădez pe mama Mirella ne-a crescut cu grijă și dedicație. Noi doi am crescut într-o familie normală, nu la orfelinat. Nu s-a plâns vreodată că îi era greu cu noi.
Și totuși, mi se pare nedrept să fie doar grija mea. I-am spus lui Giulio: “Dacă nu-ți place ce propun, du-o tu acasă la tine și demonstrează acolo cât de generos ești.”
Eu locuiesc cu soția în apartamentul ei. Cum să o conving pe Laura să aibă grijă de soacră? mi-a răspuns.
Paradoxal, Sofia ar putea să aibă grijă de mama, dar Laura nu. Și pentru că noi stăm cu mama, automat trebuie să ne ocupăm de ea.
I-am spus fratelui meu că pot să renunț chiar acum să lase el grijile pe umerii lui. A ezitat, s-a scuzat că are serviciu, că nu se poate ocupa, că eu doar vreau să scap de obligație.
Trăiesc ca într-un film horror. Știu că ar fi mai bine să apelăm la un centru și să scăpăm cu toții de disperare. Însă mă macină mereu gândul că voi fi un fiu nerecunoscător. Sofia mă susține, zice că mama acolo va avea o viață decentă, supraveghere medicală; iar noi, viața noastră.
Am decis să mai aștept o săptămână, să văd dacă Giulio vine cu vreo soluție. Dacă nu se implică, o hotărăsc eu, chiar dacă va fi greu. Voi merge înainte și o voi duce la centru vreau să trăiesc din nou, fără frica zilnică. Toți îmi dau sfaturi, dar nimeni nu știe cât este de greu, cu adevărat, să ai grijă de cineva bolnav. Să se descurce Giulio cu prietenii lui, eu m-am săturat de vorbe goale.
