Oggi simt nevoia să-mi aștern pe hârtie gândurile, poate pentru a mă elibera puțin. Soacra mea, Signora Giuliana, a venit la noi în weekend. Când a intrat în grădină, a rămas cu gura căscată: nici un pom fructifer, nici o roșie, nici urmă de busuioc sau dovlecel. Nimic din ce-și amintea ea că ar trebui să fie într-o grădină italiană.
Părinții lui Paolo, bărbatul meu, au avut odinioară acest piccolo terreno în apropiere de Bologna. L-au îngrijit ani la rând, dar acum au spus că nu mai au forța sau sănătatea pentru răsaduri, săpare și udat. Așa că ne l-au dat nouă, cu speranța că îl vom folosi cu aceeași dragoste. Nonna Lidia era vestită în cartier pentru conservele ei de pomodori, murături de carciofi și mere puse la borcan cu scorțișoară. Toată lumea venea să guste și să plece cu un vas acasă. Acum, toate aceste griji și tradiții au fost transferate pe umerii mei.
Dar uite că visul nostru era altul: voiam o grădină în care să putem face grătare cu amici, să citim o carte la umbră și să lenevim duminica după prânz. Paolo a propus să transformăm totul într-o grădină ornamentală, plină de lavandă, trandafiri, glicine. Noi câștigăm destul ca să luăm legume bune de la piața centrală sau de la supermercato; nu mai trebuie să ne chinuim cu săpăturile și irigatul. Ne-am rămas doar cu un vast giardino verde.
Reacția soacrei mele a fost tipic italiană: gesticulații ample, vorba ridicată a zis că-s o vera calamità în gospodărie și că orice ating, stric. Am simțit că nu o să mă accepte niciodată cu adevărat. Dar partea mai bizară abia urma. Săptămâna trecută a primit vizita unui cunoscut, domnul Ferruccio, care i-a cerut din celebrele ei conserve. Ea, cu un aer amar, a scos un borcan cu petale de fiori essiccati și i-a spus că acestea erau tot ce rămăsese din recolta ei minunată. A încheiat ridicând din umeri și spunându-i să ducă borcanul acasă, să guste soția și nepoții lui, că eu nu sunt în stare să mă ocup de grădină, și ei pot mânca ce am pus eu la borcan.
A fost jenant, m-a durut, m-am abținut cu greu să nu răspund obraznic. Acum, însă, vrea ca noi să-i dăm înapoi parcela, să-și pună din nou roșii, zucchini și ceapă. Mă simt prinsă între două lumi: una în care visam la serate leneșe și copii jucându-se lângă piscină gonflabilă, și cealaltă în care trebuie să dau curs tradiției și să revin la grădina de legume.
Nu știu încă ce să fac am impresia că nu pot mulțumi pe toată lumea. Parcă trăiesc un mic conflict tipic italian: tradiția contra comodității moderne.
