13 gennaio
Astăzi am avut parte de o revelație cam amară despre nonna mea, Livia. Nu știu de unde să încep. Poate de la telefonul pe care l-am primit de la prietena mea din copilărie, Giorgia. M-a întrebat dacă totul merge bine acasă. Mi s-a părut ciudat, mai ales că relația noastră fusese mereu deschisă. Explicația nu a întârziat să apară: soțul ei o văzuse întâmplător pe nonna într-un piccolo supermercato de la marginea Romei, cu toate că ea nu locuiește deloc aproape de acolo.
Nonna Livia a fost profesoară de matematică întreaga ei viață; severă, dar mereu corectă și iubită de elevi. Acum, pensionată, toți îi mai recunosc numele. Însă, în acel supermercato, prietenul Giorgiei a întâlnit nu pe distinsa profesoară energică, ci o bătrânică tristă, cu spatele încovoiat, rătăcind printre rafturi.
Livia i-a spus unei femei pe care a întâlnit-o acolo o necunoscută care părea sincer interesată că este singură și nu are pe nimeni care s-o ajute. I-a povestit fără ocolișuri cum pensia ei modestă de câteva sute de euro se duce pe chirie și pastiglie, iar pentru cibo pur și simplu nu ajunge. Femeia, mișcată de poveste, i-a plătit cumpărăturile. Mi-au dat lacrimile când am auzit.
Când Giorgia a ieșit din magazin, a văzut-o pe nonna discutând cu femeia respectivă și s-a apropiat. Nonna a zâmbit forțat și i-a zis: Torna indietro, dai! și s-a îndepărtat repede. Recunosc, situația părea caraghioasă. Ne-am tot gândit ce se întâmplase. Nonna Giorgiei e foarte avută, nu duce lipsă de nimic și noi mereu ne vedem să o ajutăm la nevoie. Mi-am dat seama apoi că tot ce voia acea bătrână era doar să-și poată cumpăra ceva de mâncare.
Seara aceea m-a făcut să merg să-mi vizitez nonna. Nu am vrut să ocolesc subiectul, așa că am întrebat-o direct. Ea m-a privit în ochi și mi-a răspuns sincer. Nu știu nici acum cum să mă port cu ea după mărturisirea asta.
Mi-a mărturisit că testase o strategie nouă. Merge cât mai departe de casă, într-un cartier anonim din Roma, de teamă să nu o recunoască vreun vecin sau cunoscut. Și paradoxal, exact acolo a dat peste prietena mea cea mai bună! Era, cum mi-a spus ea, un soi de esperimento sociale. Statistica ei? Șase din zece ori merge. Iar alimentele pe care oamenii i le plătesc nu le ține pentru ea, cum ar crede lumea, ci le donează bisericii, pentru cei și mai săraci decât ea.
Ce nu înțeleg eu: de ce să aibă o astfel de pasiune la vârsta asta? Dacă te plictisești, în Italia îți iei un cagnolino sau chiar un canar, nu faci astfel de mici drame E trist, sincer. Nu știu ce e mai greu: să o înțeleg sau să nu vorbesc cu nimeni, așa cum mi-a cerut prietena mea să promit.
Mi-a rămas un gust amar, dar și o întrebare care-mi răsună în minte: oare ce îi lipsește cu adevărat nonnei mele?
