Când am venit pe lume, tatăl meu a părăsit familia. Mama m-a crescut singură. Acum, privind în urmă, îmi dau seama că nu a fost vreodată ceea ce aș putea numi cu adevărat o mamă. De când am început să am amintiri, fie era sub influența alcoolului sau altor lucruri, fie dispărea cu zilele, fie aducea cu ea acasă tot felul de prieteni.
Până pe la vreo zece ani, chiar credeam că așa trăiau toți copiii de la noi din sat.
Când am ajuns la liceu, am început să muncesc. Aveam nevoie să mănânc și la țară, ori pe la marginea Florenței, găseai tot felul de treburi mici. Lucram pentru câteva monede sau pentru o porție de mâncare.
După ce am terminat școala am încercat să-mi găsesc un serviciu adevărat, dar un băiat sărac, fără relații sau sprijin financiar Așa că am fost nevoit să mă descurc cum puteam. Asemenea mamei mele.
Nici până astăzi nu știu de unde făcea ea rost mereu de bani. Cei câțiva euro pe care îi aduceam acasă îi cheltuiam pe ceva de-ale gurii. Probabil așa îi plăcea, fiindcă nu voia să schimbe nimic.
Acum vreo trei ani, a apărut tot mai des prin casa noastră un bărbat…
Nu părea bogat, dar nici ca un adevărat bețiv nu arăta. De obicei era destul de prietenos cu mine, însă de cele mai multe ori se comporta de parcă nici nu existam. Am început să sper că poate va avea o influență bună asupra mamei și că ne vom muta împreună, scăpând de mizeria asta.
Speranțele mi s-au realizat într-un fel. După câteva luni în care venea aproape zilnic, bărbatul a început să locuiască cu noi. Nu am simțit ostilitate din partea lui, deși mereu aveam impresia că vrea să mă ignore. Necazul cel mare a venit când mă așteptam mai puțin.
După aproape jumătate de an de locuit împreună, am venit seara acasă, cu puținii bani câștigați cu trudă. Mă gândeam că poate o să-i facă o bucurie mamei, care era tot mai abătută în ultima vreme.
Dar când am intrat pe ușă, mama a început să țipe din prag că nu mai am ce căuta acolo și că trebuie să plec. La început nu am priceput. Nu făcusem nimic care să-i dea motiv să mă alunge. Dar n-am mai zis nimic atunci. Mi-am lăsat capul jos, am mers la un prieten la periferia Florenței și am crezut că, după două zile, mama o să-și revină.
Dar nu a fost așa și a doua zi am fost alungat din nou. Am aflat că acel bărbat nu m-a suportat niciodată și și-a convins mama să mă dea afară. Și ea a acceptat.
Așa am rămas pe drumuri la douăzeci și unu de ani. Noroc cu niște prieteni inimoși care m-au primit la ei ca și când aș fi fost din familie. Muncesc ca și până acum unde și cum pot. Așa că, atunci când aud oameni reproșând copiilor că nu-și respectă părinții, aș vrea să spun unii chiar au motive să nu o facă…
