Come si dice dalle nostre parti, ogni famiglia ha i suoi problemi e, ahimè, non facem nici noi excepție, chiar dacă am crescut cu aceleași paste fumante duminica la nonna. Fratello mio, Marco, s-a transformat, din păcate, într-un adevărat capobanda și a reușit chiar să ajungă după gratii o vreme. Pentru a evita să mă tragă și pe mine la fund cu nebuniile sale, am încercat să păstrez distanța, ca mozzarella de la soare.
Schimbările au venit brusc în viața mea când am întâlnit-o pe Giulia o fată incredibilă, toscană la origini, pasionată de vin și crostate cât vezi cu ochii. Nu după mult timp, mi-am dat seama că nu pot trăi fără ea și așa am decis să o cer în căsătorie. Când Marco a aflat că sunt logodit, a început să mă ia peste picior, insista că vrea neapărat să o cunoască pe cognata, fiind convins că drumurile noastre se vor colizi oricum Italia e mai mică decât pare, spunea el cu un zâmbet ștrengăresc.
Eu, ca un bun italian cu frică de reputație, ezitam. N-aș fi vrut ca Giulia să creadă că familia mea e vreun clan mafiot. Dar, marito in fieri și slab la negocieri, circumstanțele m-au obligat să-l invit. Prima dată când Giulia l-a văzut pe Marco a fost chiar în ziua nunții noastre, la o vilă elegantă lângă Florența.
Marco a jurat că va sta la locul lui giura sul cuore della mamma! dar, ca de obicei, vorbele au rămas în aer ca aburul de la espresso. Cu o plăcere suspectă, alege ziua nunții mele ca să-și regleze conturile: în fața întregii familii și a rudelor de la Roma, începe să o jignească pe Giulia, fără nicio urmă de respect, grazia sau rușine. Am încercat să-l iau deoparte, să-l calmez (și să nu stricăm bufetul de antipasti), dar Marco a devenit și mai vocal, spunând cu voce tare că e gata să sară la bătaie cu fratele lui pentru o femeie.
Scene de telenovelă italiană, ce să mai! Ziua care trebuia să fie cea mai frumoasă pentru mine și Giulia, s-a transformat temporar într-un teatru tragicomic, cu invitații aruncându-ne priviri de genul ah, e famiglia vera, italiană!. Marco nici măcar nu a recunoscut nimic, ci s-a făcut că plouă cam ca la Veneția în sezon.
După această zi inolvidabile, am luat o hotărâre amară, dar necesară: mi-am distanțat viața de him, chiar și dacă mama mă cicălește că sângele apă nu se face. Nu mai particip la adunări la care știu că e Marco prezent, chiar dacă rudele comentează la un pahar de Chianti. Greu lucru, să legi o conversație normală cu cineva care nu pare dispus să-și revină.
Deși Marco mă sună uneori cu te rog, frate, iartă-mă și promite că o să fie alt om, nu pot să mă conving că oamenii chiar se schimbă atât de ușor, nici măcar la noi în Italia, unde totul se rezolvă cu o masă bună și o cafea tare. Cert e că respectul și liniștea valorează mai mult decât orice bancnotă de euro oricât s-ar supăra La Famiglia.
