Allallegra età di 52 anni proprio quando pensi că mai ai doar un pic de timp înainte să devii expertă în sudoku și pasta alla carbonara mi-am găsit marea dragoste și ne-am căsătorit. Era târziu, e drept, dar cine spune că iubirea vine la timp? Soțul meu, Lorenzo, are o fiică adultă, Bianca, în vârstă de 25 de ani, care este și mamă. Iar viața nu a fost tocmai generoasă cu ea: a trecut de curând printr-un divorț și, cu inima frântă, s-a decis să se mute mai aproape de tatăl ei adică, evident, aici, în minunata Florența, unde se găsesc nu doar renumitul Duomo, ci și susținerea paternă.
La început, relația noastră a fost doar virtuală, pe WhatsApp și ceva salutări pe FaceTime. Dar, de când Bianca s-a mutat la două străzi distanță, a devenit destul de clar că prezența mea n-o încântă. Am încercat să mă apropii de ea cu glume, prăjiturele și cafea, dar privirea ei spune tot: Non sei la mia mamma e poi, rubi lattenzione di papà! Cred că dacă n-aș fi apărut, ar fi continuat să locuiască cu tatăl ei, ca pe vremuri.
Într-o tentativă de a aduce pacea și a arăta că avem destul spațiu în apartamentul nostru din centru, i-am propus să stea cu noi. S-a uitat la mine de parcă îi propusesem să mănânce pizza cu ananas: Papà nu vrea tocmai v-ați căsătorit! Să fiu sinceră, m-am consultat cu Lorenzo, care a recunoscut că n-ar vrea ca fiica lui să fie martoră la eventuale mici certuri conjugale sau la scene care apar într-o familie proaspăt reconfigurată.
Chiar nu am nimic împotriva faptului că Lorenzo o ajută pe Bianca mi se pare absolut normal ca un tată italian să-și susțină odrasla, mai ales în momente dificile. Surprinzător este altceva: Bianca pare convinsă că eu sunt sursa tuturor necazurilor ei. Mă acuză, cu o gelozie demnă de telenovele napoletane, că am ruinat relația ei cu tatăl, că fără mine ar primi tot sprijinul financiar, deliziosi euro și toată atenția pentru ea și micuța Sofia. Adevărul e că Lorenzo împarte ce poate, dar tot sunăm la ușa norocului cu sperem să fie luna asta mai bine.
Nu vreau decât să am o relație pașnică și amuzantă cu Bianca să fim ca o brigată italiană ce se adună la o tavolata festivă. Dar cu percepția ei încăpățânată, e ca și cum ai încerca să-l convingi pe un napoletan să pună ketchup pe pizza. Totuși, sper că, cu răbdare, cappuccino și multă înțelegere, vom găsi un limbaj comun și vom construi o familie armonioasă, care să tragă cu toții la aceeași barca pe care, bineînțeles, să nu lipsească biscuiții, zâmbetele și ironiile blânde tipic italiene.
