Oggi îmi notez în jurnal o întâmplare ce mi-a rămas pe gânduri. Era perioada carantinei, atât eu cât și soția mea, Vittoria, eram nevoiți să stăm acasă în Milano. Rămăsesem fără bani înainte de salariu, câteva zile și portofelul era aproape gol ne mai rămăseseră vreo 25 de euro. Mai era o săptămână până la ziua de plată.
La început am vrut să ne liniștim: aveam încă ceva paste, niște pomodori și puțin parmezan în frigider. Cu ce ne-om descurca până vine ziua de plată făceam haz de necaz cu Vittoria.
Deodată ne-am adus aminte de unul dintre prietenii căruia îi împrumutasem o sumă. Nu era o avere, dar în momentul acela acei bani ar fi fost mană cerească.
Cât am pus apa la fiert să pregătesc un ceai, Vittoria a scos din agendă numărul omului și a sunat. În momentul în care prietenul a răspuns, Vittoria a vorbit hotărât, cerând să ne returneze banii cât mai repede. Dar, după un minut, tonul ei s-a schimbat brusc au început vocea dulce și vorbele de compasiune. A închis telefonul și mi-a povestit ce s-a întâmplat: tocmai aflase că mama datornicului murise. Firește, am zis că lăsăm totul deoparte și că îl așteptăm să-și revină.
Trec două, trei săptămâni. Într-o zi, eu și Vittoria ne hotărâm să gătim o focaccia bună, așa că mergem la alimentara din colț, în Corso Garibaldi. Cumpărăm cele necesare, și, când să ieșim din magazin, cine crezi că intră? Chiar mama prietenului nostru, în carne și oase, veselă și sănătoasă. Am rămas și eu cu gura căscată dacă n-ar fi fost atât de penibil, aș fi început să râd.
Nu l-am văzut niciodată pe Vittoria atât de supărată. Am urcat repede în mașină și am pornit direct spre casa prietenului nostru din Porta Romana. Când am ajuns, l-am găsit afundat într-o sticlă de grappa, departe de a-și face griji sau a plânge pierderea vreunei mame. Ba chiar nici n-a vrut să audă de întoarcerea banilor.
Era pe punctul de a se isca o ceartă zdravănă, când, pe neașteptate, omul nostru a cedat: a recunoscut că prima minciună care i-a venit era că i-a murit mama, doar ca să nu ne dea banii. S-a dus rușinat în camera lui și a revenit cu bănuții pe care i-am pus la păstrare. De atunci, nu l-am mai văzut niciodată.
Scriind, nu pot să nu mă întreb cum poți avea încredere deplină în oameni? Am învățat că uneori doar necazurile scot la lumină cine merită, de fapt, încrederea ta.
