Guarda, ti racconto una storia che ancora mi face sângele să fiarbă când mi-o amintesc. Era acum câteva luni, când Marco, soțul meu, s-a întors de la mama lui, după ce a fost invitat la prânz în casa lor din periferia Florenței. Intră Marco pe ușă, oftează tare și nici bine nu apuc să-l întreb dacă a fost bună lasagna, că-mi zice direct: Martina, am vorbit cu mama… și crede că ar trebui să facem testul de paternitate pentru fiica noastră. Nu că aș avea dubii eu, dar, știi, pentru liniștea ei.
Hai că la început m-a bușit râsul, dar după aia mi-a venit să plâng, pe cuvânt. Știi tu cum sunt unele mame italiene, nu? Numai ele știu ce e mai bine pentru fiul lor, și nimeni niciodată nu e destul de bun! Povestea cu soacra mea, Lucia Bianchi, durează de ani de zile. Acum patru ani m-am căsătorit cu Marco, eram fericiți, prieteni, ne iubeam la nebunie. Eu nici nu mă consider cine știe ce frumusețe: sunt fată crescută la marginea Florenței, cuminte și cu capul pe umeri, mereu îngrijită, da simplă. Nu mă laud cu cine știe ce, dar nici nu merit să fiu ținta bârfelor și bănuielilor de tot felul!
Pe Lucia o deranja tot: de la cum mă îmbrac, la felul în care îi făceam cafeaua. La început glumeam cu Marco: Probabil mama ta mă vrea urâtă, să stea liniștită că n-are nimeni ochi pentru mine. Râdeam, dar, sincer, de la o vreme a început să mă usture fiecare remarcă. Să vezi și tu: abia nuntă făcusem de vreo câteva luni, că m-am trezit cu Lucia la birou, de față cu toată firma. La noi e clădire modernă, cu badge la intrare, doar cu programare intri. Se uitau și colegii ciudat, că nu e ceva obișnuit! Mă întreabă direct, fără jenă: Am venit să văd unde lucrezi, poate nu ești așa cum pari! Parcă era Carabinierii, nu soacra! Și, fără să clipească, a început să-i interogheze și pe colegii mei. Cât de des întârzie? Cu cine stă de vorbă? Nu cumva are vreun prieten aici?
Apoi acasă i-am zis lui Marco: Dragule, trebuie să vorbești cu mama ta. A întrecut orice măsură! Parcă era gata să caute sub birou, poate ascund vreun amant acolo! El a promis că rezolvă, a discutat cu ea și, pentru o perioadă, a fost pace: Lucia suna seara, aducea niște cantucci, întreba de fetiță… Am crezut că s-a calmat.
Dar s-a dovedit că doar s-a ascuns sub preș. Când eram însărcinată în cinci luni și stăteam acasă cu o răceală urâtă, dormeam cu telefonul pe silent când, la un moment dat, începe să bată cineva la ușă ca la incendiu, țipă la interfon și lovește de zor. Mă uit pe vizor: era Lucia, cu fața răvășită de furie, aproape dărâma ușa apartamentului. M-am speriat tare, am sunat pe Marco: Fă ceva, vin acasă! Mama ta cred că a înnebunit! A venit în fugă, abia a reușit să o calmeze și să o convingă să plece.
Apoi a mai fost faza asta urâtădupă ce s-a născut fetița noastră, Sofia. Lucia nici nu a vrut să vină să o vadă. Și doar trebuie să vezi ce frumoasă e nepotica ei! Dar nu, zicea că la ei în familie se nasc doar băieți. Dacă m-am pricopsit cu o fată, clar nu e a lui Marco. Doamne, ce absurditate! Atunci chiar m-am supărat, că nu mai era despre mine, era despre fetița mea. I-am zis lui Marco: Dacă ai nevoie de test să fii liniștit, hai să-l facem, dar îți spun clar: eu cu un bărbat care are dubii de genul ăsta nu mai stau o zi! Întâi semnăm actele de divorț și după aia facem testul pentru oricine vrei tu, și mama ta, și tot cartierul!
Așa-i viața la italieni, dragă, cu familii numeroase și soacre cu ochii peste tot… De zici că ești în seriale de la televizor. Noroc că iubirea și răbdarea ne țin laolaltă, altfel să tot trăiești printre fiere, suspiciuni și plăcinte învelite în bârfe!
