Ma tu, sinceramente, ti-ai mai gândit vreodată să te muți la țară? Toată lumea visează să ajungă la oraș, să fie aproape de toate, să aibă cafenele la tot pasul, și tu, în schimb, vrei liniște, brazi și aer curat. Am pățit și eu asta! Și nu pot să nu-ți povestesc întâmplarea cu prietena mea, Giulia.
Giulia, ce să-ți mai spun, a insistat luni întregi să nu părăsim apartamentul nostru din Torino ca să ne mutăm într-un sat pierdut din Piemonte. Ne băga numai idei de-alea: Dar de ce să mergi acolo, ce-i bun la țară?! La un moment dat chiar m-am enervat, și eu, și soțul meu, Matteo. De parcă trăiam după placul ei.
După un an întreg de căutări pe la anunțuri și vizionări, am găsit până la urmă o casă veche, boierească, cu grădină mare. Ne-am urcat într-o zi în mașină și ne-am mutat cu toate bagajele. Dar Giulia nu se lăsa! Aproape zilnic mă apela, uneori doar ca să mă întrebe ironic dacă mi-am găsit job serios. Asta deși știa foarte bine că lucrez de acasă, pe laptop, și nu mă deranjează lipsa agitației din oraș. Ba mai întreba și dacă merge bine internetul pe acolo!
Prima dată când Giulia a venit la noi a fost în octombrie, cam la un an după mutare. N-a părut deloc încântată, parcă umbla cu pași mărunți în curte, iar în casă s-a așezat cu bărbatul ei, Luca, și-au deschis niște Peroni și-au stat două zile la masa de lemn, fără mari chefuri de socializare.
Eu, între timp, trebăluiam prin beci să bag ultimele legume la adăpost, să închid niște borcane cu sos de roșii și compot clasic de toamnă la țară. În a treia zi, Giulia și Luca își făceau bagajele pentru autobuzul de seară spre Torino. Nu le pregătisem nimic de drum, dar înainte să urce în autobuz, Giulia îmi zice: Ah, Stefania, nu ne dai și nouă un sac de patate și niște mele?
Am zis că le aduc eu din pivniță, dar n-au vrut să mă ajute că aveau, vezi Doamne, dureri de cap după atâta bere. Le-am dat un sac de mere și niște găleți, dar când au văzut că nu toate arată perfect, nu erau tocmai mulțumiți Mă întrebam și cum or să care totul cu autobuzul până la Torino, dar până la urmă mi-am dat seama: îl rugaseră pe Matteo să-i ducă cu mașina!
E vreo trei ore dus-întors. Matteo s-a prins repede și le-a zis: Mă scuzați, dar deja am băut o sticlă de bere, nu pot să conduc. Până la urmă au plecat singuri cu sacii după ei. Și după treaba asta, n-au mai trecut pe la noi vreo câțiva ani. Ne mai sunam, dar în vizită nu mai veneau.
Și-acum vine partea cea mai tare! La sfârșit de noiembrie bat la ușă Giulia și Luca, fără să anunțe, voiau să ne facă o surpriză chipurile. Au venit într-un weekend, iar eu eram praf de obosită, că tocmai primisem o grămadă de comenzi pentru Sărbători. Trei porci încă trebuiau curățați pe ziua aia să nu mai spun de restul muncilor.
Pun rapid ceva pe masă, petrecem seara, ne ajutăm reciproc. Iar Giulia cu Luca, rând pe rând, spun că vor musai să plece acasă cu o gâscă tăiată dar să le-o și jumulesc. Le spun că trebuie să și-o curețe singuri. Facem noi mâine!, îmi promit ei.
Ziua următoare, tăcere totală pe subiect. De data asta veniseră cu mașina lor și, înainte să plece spre Torino, le dau eu din grădină ce mai era: legume de tot felul, murături, ceapă, usturoi, castraveți Bag portbagajul plin! N-am avut nici cea mai mică reținere să dau, anul ăla chiar fusese bogat.
Dar întrebarea finală a Giuliei m-a blocat: Nu aveți și carne de vită în plus, faceți niște rost, nu-i așa? Am zis: Nu, chiar nu am, nici pentru părinți. Noi livram doar după ce strângeam suficiente comenzi, nu prea aveam surplus ba chiar păstram pentru rude.
De-atunci, nicio veste de la Giulia. Nu m-a sunat, nu mi-a scris. O cunoștință comună mi-a zis că s-au supărat pe noi, că de ce au venit la sat și-au plecat fără carne. Poate-s rea, dar, sincer, cred că la sat ajunge numai cine înțelege să prețuiască ci s-a dat, nu cine vine doar să ia.
Așă că, dragă mea, oamenii de la oraș nu prea pricep de ce am ales să trăim aici. Dar știi ceva? Viața e mult mai gustoasă la sat, între merele-alea imperfecte, dar adevărate, și liniștea care n-are preț.
