Essendo figlio unico, nu am mai fost coccolato, deși părinții mei mă doreau mult. Când aveam 23 de ani și soția mea era însărcinată în cinci luni, am început să mă întreb dacă sunt cu adevărat fiul biologic al părinților mei. Părinții mei au peste șaptezeci de ani, iar situația noastră economică este dezastruoasă. Locuim într-un piccolo appartamento in affitto la periferia di Napoli și cu greu reușim să ne descurcăm. Eu și soția mea, Martina, încă studiem la universitate și lucrăm cu jumătate de normă, dar veniturile noastre nu sunt suficiente pentru cheltuielile pe care le avem.
De două ori proprietarul ne-a amenințat că ne aruncă afară pentru că nu am plătit chiria la timp și a trebuit să cerem bani în împrumut de la amici. Drept urmare, suntem datori și cu greu ne cumpărăm ceva de mâncare mereu suntem cu grija banilor. Din când în când, părinții mei ne aduc ceva de-ale gurii, dar nici ei nu se descurcă grozav. Ei insistă să ne căsătorim, așa că, fără să ezităm, eu și Martina am mers la comune să ne înregistrăm căsătoria. Atunci părinții mei au început să vorbească mereu de cât de mult își doresc să devină nonni.
Mama mea, Lucia, mi-a repetat de nenumărate ori că trebuie să am un copil, altfel o să sfârșesc la fel ca ea, singur și fără familie mare. Noi nu ne simțeam pregătiți pentru copii, nu doar emoțional, dar mai ales financiar. Apoi, părinții mei ne-au făcut o propunere tentantă au promis că ne vor da economiile lor, o sumă considerabilă adunată din pensiile și risparmiile de-o viață, adică aproape 20.000 de euro, cu care să cumpărăm o casă într-un sat din Campania. În schimb, ei s-ar fi mutat la țară, iar noi am fi putut păstra apartamentul din oraș. Eu și Martina am discutat mult timp oferta și ne-a părut o idee bună am fi scăpat de grija chiriei și ne-am fi putut gospodări mai bine.
Mama m-a asigurat că va avea grijă de copilul nostru cât timp eu și Martina ne terminăm studiile. Mai mult, ni s-a promis ajutor financiar pentru a cumpăra tot ce avem nevoie pentru copil pătuț, haine, scutece și altele.
Dar acum, când Martina e gravidă în luna a șaptea, părinții mei nu și-au respectat nicio promisiune. Nu au cumpărat nici măcar o pereche de botoșei. Mama mă sună des să mă întrebe dacă suntem pregătiți de naștere, iar eu îi spun că nu avem bani nici pentru strictul necesar haine pentru bebeluș, scutece sau cărucior. Ea sugerează să-mi găsesc și al treilea serviciu ca să putem face față cheltuielilor. Îi amintesc ce ne-a promis, dar mama neagă totul și continuă să ne judece, spunând că suntem nechibzuiți și nerealistici.
După ce s-a născut fetița noastră, Isabella, părinții mei și-au amintit brusc de promisiunea cu banii pentru casă. Dar eu și Martina am hotărât să ne descurcăm singuri și să ne cumpărăm, încet, un apartament mic, pe măsura noastră, fără să mai așteptăm sprijinul nimănui. Am înțeles că, în Italia de azi, cel mai mult trebuie să ne bazăm doar pe noi înșine, chiar dacă familia e aproape.
