Ero pe o stradă îngustă din Torino, la umbra porticilor, când totul părea firesc și ciudat în același timp. M-am văzut căsătorită la douăzeci și cinci de ani, cu un bărbat cu nume dulce: Lorenzo Bianchi. Un an mai târziu, în visul ăsta plutitor, am adus pe lume o fată cu ochi de măslină am numit-o Ginevra.
Timpul curgea bizar, ca într-o melodie napolitană veche. Între noi domnea liniștea, până când Lorenzo a început să mă strige, cu glas răstălmăcit, pigra. Cică am stat în concediu de maternità, nu am făcut mare lucru, apoi am avut un stipendio mic, deși doar cu puțin sub salariul lui.
Prin oraș se ziceau povești după nuntă, nu vezi decât umbra mamei soțului. Trebuia să simt de la început că ceva scârțâie. Dar eram ca sub un farmec de espresso prea tare nici nu vedeam, nici nu auzeam.
Lorenzo tot aducea vorba de mamma lui, Signora Bianchi, idolul lui copertinat. Lucra la contabilita, cultiva roșii în grădină, creștea doi copii era ca o madonna modernă. Iar eu? Trebuia să lucrez la fabrica de lumânări, în tura de noapte și în cea de zi.
Voiam să fiu ca suocera mea. O ajutam la curățenie, la pus sosuri de roșii la borcan, îi țineam umbra la piața duminicală. Când Ginevra a început scuola elementare, îi făceam temele cu ea. Dar grijile creșteau tot mai mari. La serviciu, trebuia să fac de toate, salariul rămânea tot la 950 euro. Făceam ore suplimentare, beam cafe multă și suportam. Eram încă legată de Lorenzo. El făcea glume pe seama mea și eu mă prefăceam că nu aud. Nu voiam să devin divorziata din Torino, nici să-mi cresc copilul fără tată.
Știa toată lumea că, cu cât îi dai unui italian nas, cu atât îți dansează pe cap. I-am spus lui Lorenzo că eram epuizată și nu puteam să mai muncesc încă undeva. Mi-a zis detașat că, dacă e așa, va împărți cu mine doar cât câștig eu și restul îl pune deoparte pentru el. Cică așa era corect. Relația noastră era deja atârnată de un fir de mozzarella.
Așa am simțit ruptura. Nu mai puteam continua. Mă săturasem de predicile lui, de discursurile despre cum trebuie să fiu ca mama lui, de tradiții. Ultima picătură a fost când a declarat, cu accent piemontez: Dacă nu găsești un servici bun, mă mut la mama! M-am agățat de gândul ăsta ca de o bucată de focaccia. Mi-au trebuit trei ani întregi să-l trimit înapoi la cuibușorul lui de la Margine della Dora.
Mi-am găsit un alt serviciu, grație unei prietene în sfârșit bine plătit. Ce am îndurat în perioada aia? Nici nu vreau să povestesc. Am divorțat! Am trecut prin împărțirea bunurilor, am schimbat apartamente în aglomerația din Lingotto, ne-am certat ca la piață.
Acum trăiesc liniștită cu Ginevra. Sunt serena, felice, fără Lorenzo la orizont.
Am propriul meu mini-appartamento cu vedere la Alpi, serviciul meu preferat. Nu e luxul din visurile italiene, dar îmi dă tot ce-mi trebuie. Singura grijă: familia încă vrea să mă cupleze cu cineva, mă privesc ca pe divorziata tristă din cartier. Zic că doar un alt bărbat m-ar putea face fericită. Ma perché? Am avut deja unul Poate ar trebui să-mi lipesc pe frunte: Giovane, bella, disinteressata agli appuntamenti! Sunt fericită cu fiica mea, Ginevra. Nu vreau să stric totul cu o căsnicie nouă. Iar Lorenzo? Crede-mă, e fericit acasă cu mama lui, printre borcane de roșii și contabilitate.Într-o seară limpede de mai, am ieșit cu Ginevra să mâncăm înghețată la capătul străzii stracciatella cu fistic, preferata ei, și o cupă mică de sorbet pentru mine. Pe bancă, sub pini, a întrebat: Mamma, crezi că dragostea e mereu atât de complicată? Am zâmbit, privind cum lumina roz a apusului încălzea crestele Alpilor. Nu. Uneori dragostea e chiar foarte simplă: să fii tu însuți și să nu lași pe nimeni să-ți spună cine trebuie să fii.
Ginevra și-a șters buzele de înghețată și m-a îmbrățișat, râzând cu hohote. Era muzica mea, semnul că suntem unde trebuie, împreună, fără steaguri agățate pe balcoane, fără așteptări moștenite. Doar noi două și libertatea noastră dulce-amară.
Peste Torino se așternea noaptea, străzile fremătau a speranță și promisiune. O luasem de la capăt, altfel, dar nu mai voiam altceva. Am ridicat ochii spre stele și am șoptit, ca o promisiune doar pentru mine: Grazie, viață, pentru gustul ăsta nou.
