Nel mezzo unei nopți imprecise și lăptoase de la marginea Romei, unde liniile timpului se topeau precum gelato destate, Bianca, cu respirația încă plină de aroma dulce-amăruie a deciziilor, abia începuse să se poarte cu răceală față de a doua sa mamă după nunta cu Riccardo. Privind buchetul proaspăt de crini albi de pe masa ovală, motivul era simplu ca o monedă euro: suocera nu adusese cine știe ce ajutor financiar la nunta lor. Singura alinare era că nu ar fi trebuit să împartă casa cu ea; părinții Biancăi, generoși ca o zi lungă de vară pe Riviera Ligurică, le dăruiseră tinerilor un luminos appartamento cu trei camere la periferia Florenței. Mama lui Riccardo, însă, nu dăruise nimic mai mult decât un set modest de farfurii cu floricele albastre, nici măcar nu venise la decorarea casei, rostind la telefon sono malata, vocea ei plutind ca un abur printre oglinzile apartamentului. Bianca, rușinată de propriile sale gânduri, simțise un fior de ușurare pentru absența acesteia.
Spre mirarea tuturor, noua lor viață curgea lin ca un râu toscan, până în ziua când Anna, suocera, s-a îmbolnăvit și nu a mai putut sta singură în satul său umbrian. Bianca, cu inima împietrită de indecizie, nu dorea prezența soacrei, dar opțiuni nu existau. Anna încerca să ajute în casă cu mișcări tăcute, dar fiecare gest părea să irite și mai tare pe Bianca, care vedea mereu defecte în tot ce făcea femeia, ca și cum privirea ei ar fi despărțit firele de praf de cele de lumină. Anna rămânea pe gânduri la marginea camerei, un abur de nefericire în jurul trupului ei subțire. Când sănătatea i-a permis, Anna s-a întors la casa sa din sat, iar Bianca visa la liniște. Dar firescul a fost spulberat: Riccardo s-a îmbolnăvit grav, și nici măcar doctorii de la Spitalul Santa Maria Nuova nu l-au mai putut salva din brațele visului etern.
În acel anotimp sumbru, Bianca simțea cum durerea o macină încet ca valul pe stâncile Cinque Terre. Și când a descoperit că a rămas însărcinată, tristețea s-a diluat într-un amestec de teamă și speranță. În zilele acestea, singura mângâiere a venit chiar de la Anna, suocera împovărată de pierderea unicului său fiu. Revenită din aburii durerii, Anna a devenit o prezență liniștitoare, aducând supă caldă, amintiri și câte un proverb italian spus la ceas de seară: la speranza è lultima a morire. Bianca, încurcată și nesigură privind viitorul, începea să creadă că poate va reuși să crească singura copilul. Sub umbrela largă a grijii Annei, viața și-a recăpătat încet culoarea și, după un an, Bianca a ținut în brațe o fetiță pe care a numit-o Elettra.
La un an distanță, cu pași moi de teatru commedia dellarte, Bianca a întâlnit un bărbat asemenea unui soare de martie. Dar chiar și atunci, nu a uitat-o pe Anna: împreună cu Elettra, plecau des pe drumurile visului, ca niște siluete de acquerello dintr-o poveste veche, să-i facă vizite, aducând mereu cu ele lumina zilelor care au trecut și promisiunea celor ce vor veni.
