Allora, ti racconto una cosa che mi s-a întâmplat cu familia lui Luca, soțul meu. Noi suntem căsătoriți și chiar fericiți, să știi.
Ne-am cunoscut la università di Bologna. Sincer, nu am avut niciodată intenția să rămân acolo, pentru că mereu am visat să mă întorc acasă, la Rimini. Cu specializarea mea, știam că voi fi ca o regină acolo sunt cardiologa veterinară, dar nu pentru oameni, pentru animale: pisici, câini, chiar și vaci! Clienții bogați nu sunt mulți, dar există, și chiar și cei cu resurse mai modeste fac tot posibilul să își aducă animalele la veterinar. Luca, soțul meu, e și el veterinar, un adevărat as în diagnostic.
Am cercetat cum se lucrează prin clinicile locale toți fac doar lucruri de bază: sterilizări, vaccinuri, nimic complicat. Pe cazurile grele nu le abordează nimeni, pentru că nu e profitabil.
Așa că am deschis împreună o clinică specializată în cazuri dificile, cu investigații ca la carte. Facem și cercetare pentru alți colegi. Suntem o echipă și ne completăm așa bine ne merge grozav.
Câștigăm bine, nu am pus prețuri mari, așa că avem mereu clienți. Am reușit deja să ne cumpărăm propriul apartament la mare, am angajat asistenți, deci nu mai stăm nopțile la clinică, iar eu am și timp pentru copii și pentru casă.
Dar ce crezi? Părinții lui Luca, socrii mei, nu sunt nici acum mulțumiți de mine.
Știu că sunt supărați pentru că Luca a plecat din Milano și a venit după mine la Rimini. Ei sperau că se va întoarce și va muta clinica și familia acolo, poate chiar la Roma, în capitală. Nici nu înțeleg de ce sunt așa deranjați, când Luca are două surori care locuiesc lângă ei, nu sunt singuri. Ba chiar le-am ajutat pe ambele cu bani pentru avans la apartamente.
Și mereu îi tratez cu politețe.
Dar părinții lui nu au auzit niciodată de limite sau de spațiu personal.
Azi m-a sunat socrul meu:
Ci vediamo stasera alle diciannove. Vengo a prenderti.
Era doar ora diciassette.
Allora, muoviti îmi spune el.
Și uite-mă pe mine: trebuie să iau fata de la școală, să mă asigur că asistenta rămâne peste program și să uit de tortul pe care abia îl începusem și care, desigur, s-a ales praful de el.
Am pornit cu mașina.
Cea mică era în spate, în scăunelul ei.
Luca era încă la clinică, avea un pacient urgent, câine rănit care urma să fie operat. Socrul meu nu mă lasă niciodată să chem taxi, vrea mereu să conduc eu.
Și iată-mă la volan.
Socrii mei vorbesc tare la telefon, caută o mașină parcată și deja mă certa:
Potevi scendere!
Sta dormendo nostra figlia, meglio non svegliarla…
S-a urcat, a trântit ușa și a început să strige la mine să ies din mașină. Nici măcar nu își dă volumul la telefon mai încet. De parcă cine vrea să doarmă, doarme!
Cea mică s-a trezit și a început să plângă.
Îți dai seama, s-a oprit bunicul să o liniștească, să-i dea o jucărie? Nici gând. Doar m-a acuzat că nu-mi cresc copiii cum trebuie, că eu stau toată ziua acasă, de parcă orele la clinică n-ar conta. Pentru el, munca mea nu valorează nimic, cât timp fiul lui lucrează cu adevărat.
Apoi a început să mă certe că merg prea repede cu mașina și că ne punem viața în pericol. Culmea, mi-a spus că Luca are deja o fidanzata acasă, o femeie tânără, gata să-i facă copii ascultători și cuminte.
Fiica plângea, iar bunicul s-a întors și a țipat la ea să tacă, că vorbesc bătrânii ca într-o piesă veche de teatru italian!
Așa m-am enervat maxim.
Am schimbat direcția și l-am dus direct la gară: Ciao, arrivederci, tante belle cose…
Când am ajuns acasă, Luca era la ușă, scârbit. Tatăl lui îi trimisese deja videoclipuri cu ce nu fac eu ca nevastă.
I-am dat fetița, încă plângând:
Ancora una parola e te ne vai da papà. Lì ti aspetta la tua sposa. E avrai dei figli nuovi, perfetti! E ora metti mano e aiuta, o comincio a urlare anche io…
Luca s-a uitat într-o parte și brusc mi-am dat seama: am mai avut conversația asta tatăl lui nu ne va mai călca pragul, niciodată.
Asta e, familia italiană mereu cu povești!
